“Maramureş tară  veche cu oameni fără pereche“ nu e doar o  simplă metafora, ci o expresie pe cât de  cunoscută pe atât de adevărată. Urmele  locuirii acestei zone coboară până în neolitic, după cum atestă  descoperirile din aşezările de la Sighetu Marmaţiei şi  Crăciuneşti, precum şi piese disparate descoperite la Leordina, Năneşti, Onceşti, Glod, Săpânţa, Giuleşti şi Borşa.
În perioada dacică sunt atestate aşezări la Sighet (pe dealul Solovan), Onceşti, Rozavlea, Slatina – Solotvino (Ucraina), iar monedele romane descoperite în tot cuprinsul Tării Maramureşului dovedesc strânse  legături dintre provincia romană şi dacii liberi. 
Atestat cu numele de Maramureş, la anul 1199, cu ocazia unei vânători a regelui Emeric, ca “ pădure regală de vânătoare”, abia în anul 1299 va fi identificat acest ţinut ca o ţară: “terra Maramorus.”  În secolul următor documentele cancelariei maghiare înregistrează existenţa a peste 100 de aşezări  organizate sub forma unui voievodat, compus din mai multe cnezate. Tot din sec. al XIV-lea avem primele ştiri sigure despre existenţa unor biserici şi mănăstiri de piatra şi lemn, despre organizarea bisericească şi despre slujitorii lor.
În jurul anului 1340, familia Bogdăneştilor ridică la Cuhea o biserică de piatra, care avea în interior decor pictat, iar la 1373 la Biserica Albă se ridică o biserică tot de piatră. În anul 1380, la Giuleşti, tot într-o biserică de piatră tencuită în exterior şi care avea pictura la interior, slujea preotul Miroslav, fiul lui Giula, pomenit încă din anul 1364 , care dacă n-a urmat în acest lăcaş vreunui predecesor necunoscut, s-a numărat printre ctitorii bisericii.
În Ieud, voievodul Balc, alungat de Bogdan din Moldova, ridică o biserică de lemn la anul 1364, în apropierea reşedinţei sale, iar la Apşa de Mijloc pe la 1400 se ridică tot o biserică de lemn.
În anul 1390 este pomenită Mănăstirea Bârsana. În aceeaşi perioadă, la sfârşitul sec al XIV-lea, este ridicată mănăstirea de la Cuhea, la gura văii Meleanului, pomenită într-un document din anul 1411. 
Cea mai importantă dintre mănăstirile maramureşene este desigur Mănăstirea Arhanghelul Mihail din Peri. Amintită documentar pentru prima oara în anul 1389, biserica a fost zidită, după cum rezultă din Tomosul Patriarhal de antecesorii voievozilor Balc şi Drag, poate chiar de bunicul lor Dragoş Vodă. Din aceasta perioadă avem păstrat (în copie) cel mai vechi text scris în limba română cu litere chirilice, cunoscut sub numele de Codicele de la Ieud. De la mijlocul sec. XV se păstrează alte texte în limba română, cunoscute sub numele de “textele rotacizante” sau “textele maramureşene.“ Este vorba de primele traduceri făcute la mănăstirea Peri ale cărţilor religioase în limba română, aproximativ între anii 1434-1437.17 Faptul că pe lângă existenţa unor biserici în documente încep să fie amintiţi diaconi, preoţi, protopopi, călugări18, că se copiau cărţi, duc la concluzia că în acest veac în Maramureş vibra o intensă viaţă bisericească, care gravita în jurul Mănăstirii Peri.
La sfârşitul sec. XIV regalitatea maghiară dizolva structura voievodatului şi transformă Maramureşul în comitat, organizându-l administrativ în patru iaraşe (plasă în limba maghiară, termen folosit după 1918 şi până în 1945). Iaraşul de Sus – Vişeu, Iaraşul Cosău, Iaraşul Sighet şi Iaraşul de Jos (azi în Ucraina). Viaţa bisericească va urma această împărţire administrative, organizându-se în patru protopopiate: Ieraşul de Sus –Vişeu, Ieraşul de Jos – în Ucraina de azi, Cosăul şi Sighetul. Protopopiatul de Jos cuprindea satele ce fac parte actualmente din Ucraina Subcarpatică, mare parte dintre credincioşi fiind ruteni de religie ortodoxă, care au trecut la Unirea cu Roma la mijlocul secolului XVII.19 De la acest moment protopopiatul Sighetul va fi cunoscut ca Protopopiatul Ieraşului de Jos.  Protopopiatul Ieraşului de Sus va cuprinde satele din vechiul cnezat al lui Bogdan de pe valea Vişeului: Borşa, Moisei, Vişeu de Sus, Vişeu de Mijloc, Vişeu de Jos, Leordina, Petrova, şi de pe valea Izei: Săcel, Sălişte, Dragomireşti, Cuhea (Bogdan Vodă azi), Bocicoel, Ieud, Şieu, Botiza, Poienile Izei, Rozavlea, Glod, Slătioara şi Strâmtura. La 1468 documentele consemnează numele primului protopop cunoscut din Maramureş: popa Nicolae, preot în Vişeu de Jos,20 amintit ca şi preot încă din anul 1445 .  Funcţia nu era una administrativă cu sediu sau aparat administrativ, arhivă, etc, ci o demnitate în care se coordona şi supraveghea viaţa  religioasă.